Comorile din Timbuktu
robă Albă fluturând în deșert temperatura, Moctar Sidi Yayia al-Wangari mă duce în jos o alee de nisip trecut măgari, inactiv bărbați și rucsac-toting copii graba la scoala. Este o dimineață strălucitoare, a doua mea în Timbuktu, în centrul geografic al Mali, iar al-Wangari mă duce să văd proiectul care l-a consumat în ultimii trei ani. Trecem printr-o arcadă în stil maur și intrăm în casa lui, o structură de piatră cu două etaje construită în jurul unei curți de beton., Cu o cheie de fier, el deblochează ușa într-o cameră de depozitare. Filigrane de lumină curg printr-o fereastră murdară. Aerul din interior este învechit, redolent de mucegai și pământ.
„Regardez”, spune el.pe măsură ce ochii mei se adaptează la semiîntuneric, iau în scenă: pereți maro crăpați, biciclete ruginite, oale, tigăi, saci de pânză de orez etichetat din VIETNAM. La picioarele mele Zac două duzini de cufere din lemn și metal acoperite cu praf. Al-Wangari răstoarnă capacul unuia dintre ei, dezvăluind stive de volume vechi legate în piele pestriță., Ridic o carte și întorc paginile îngălbenite, uitându-mă la caligrafia arabă elegantă și la desenele geometrice complicate, unele frunze în aur. Coloranții turcoaz și roșu sunt încă vizibili în interiorul diamantelor și poligoanelor canelate care decorează capacul.privind volumele, trag înapoi: pielea fragilă a început să se desprindă în mâinile mele. Paginile vechi de secole flutură din legături rupte și se sfărâmă în resturi. Unele volume sunt umflate și deformate de umiditate; altele sunt acoperite de mucegai alb sau galben., Deschid un manuscris despre astrologie, cu adnotări atent scrise de mână cu litere mici pe margini: cerneala de pe majoritatea paginilor s-a estompat în ilizibilitate. „Acesta este putred”, mormăie al-Wangari, lăsând deoparte un Coran din secolul al XVI-lea îmbibat cu apă. „Mă tem că este distrus complet.,”
la mijlocul secolului al 16-lea, Mohammed abu Bakr al-Wangari, un savant Islamic din orașul Djenné, au migrat la nord la Timbuktu, un oraș de poate de 100.000 și religios, educativ și centru comercial, și a fondat Universitatea din Sankoré, o afiliere de moschei și case particulare furnizate subvenționate de instruire pentru mii de elevi. În următorii 30 de ani, al-Wangari a acumulat cărți scrise de mână pe teme variind de la istorie la poezie la astronomie, atât din Timbuktu, cât și din alte părți ale lumii islamice., După moartea savantului în 1594, cărțile au trecut la cei șapte fii ai săi și, ulterior, s-au dispersat într-un cerc tot mai larg de membri ai familiei. Și acolo au rămas până acum trei ani, când al-Wangari, 15 generații scoase din colectorul original, și-au propus să recupereze comorile familiei sale. „Este o sarcină colosală”, spune al-Wangari, 42 de ani. Subțire și intens, a studiat literatura arabă în Fez, Maroc, iar mai târziu a lucrat ca consultant UNESCO în Dakar, Senegal. „Lucrez la asta în fiecare minut de veghe, și nu sunt plătit nici măcar un franc.,puțin mai târziu, el mă conduce mai departe pe alee spre o clădire pe jumătate terminată, marcată de un semn pe care scrie proiectul de restaurare a Bibliotecii AL-WANGARI, unde muncitorii mortarează pereți din blocuri de beton și pun cărămizi pentru a se usca la soare. Traversăm o curte, intrăm într-un interior sumbru și trecem pe lângă fire atârnate, stive de plăci de marmură și găuri care așteaptă ferestrele. „Aceasta va fi sala de lectură”, îmi spune el, gesticulând într-o celulă goală cu podea murdară. „Aici, atelierul pentru repararea manuscriselor.,”Atunci al-Wangari subliniază piesa centrală a noii sale creații: o boltă rezervată oaselor strămoșului său, Mohammed abu Bakr al-Wangari, care locuia în casa care stătea cândva în acest loc. „Ar fi fericit să știe ce se întâmplă aici”, spune el.timp de secole, manuscrise ca acestea au rămas unele dintre cele mai bine păstrate secrete ale Africii. Exploratorii occidentali care au trecut prin Timbuktu la începutul anilor 1800, unii deghizați în pelerini musulmani, nu au făcut nicio mențiune despre ei. Colonizatorii francezi au cărat o mână la muzee și biblioteci din Paris, dar în cea mai mare parte au părăsit deșertul cu mâinile goale., Chiar și cele mai multe Malians nu au cunoscut nimic despre scrierile, crezând că singurele depozite ale istoriei și culturii regiunii au fost itinerant-muzician-animatori-istorici orale cunoscut sub numele de griots. „Nu avem o istorie scrisă”, am fost asigurat în Bamako, capitala Mali, De Toumani Diabate, unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni din Mali, care își urmărește descendența griot înapoi 53 de generații.cu toate acestea, în ultima vreme, manuscrisele au început să se strecoare în lume., Arheologii locali urmăresc volume îngropate în peșteri deșertice și ascunse în camere subterane, iar arhiviștii reasamblează colecțiile pierdute în biblioteci. Președintele Africii de Sud, Thabo Mbeki, și Profesorul de la Harvard Henry Louis Gates Jr.și-au împrumutat numele și prestigiul proiectelor de restaurare. Academicieni străini și restauratori de carte au sosit în Timbuktu, oferind expertiză, bani și materiale pentru a salva manuscrisele înainte de a fi prea târziu. Păstrate necorespunzător de secole, multe dintre aceste lucrări au fost deja distruse., Căldura și ariditatea au făcut paginile fragile, termitele le-au devorat, praful a provocat daune suplimentare, iar expunerea la umiditate în timpul sezonului ploios a făcut cărțile vulnerabile la mucegai, ceea ce le face să putrezească. „Suntem într-o cursă contra cronometru”, spune Stephanie Diakité, o americancă stabilită în Bamako, care conduce ateliere în Timbuktu privind conservarea cărților.,
manuscrisele vopsea un portret de Timbuktu precum Cambridge sau Oxford de zi, în cazul în care din 1300 de la sfârșitul anilor 1500, elevii au venit de departe, din Peninsula Arabică să învețe la picioarele stăpânilor de drept, literatură și științe. Într-o perioadă în care Europa ieșea din Evul Mediu, istoricii Africani povesteau ascensiunea și căderea regilor saharieni și sudanezi, plini de mari bătălii și invazii., Astronomii au cartografiat mișcarea stelelor, medicii au furnizat instrucțiuni privind nutriția și proprietățile terapeutice ale plantelor deșertice, iar eticienii au dezbătut probleme precum poligamia și fumatul tutunului. Iată ce spune Tal Tamari, istoric la Centrul Național de Cercetări științifice din Paris , care a vizitat recent Timbuktu: „vom revoluționa ceea ce credem despre Africa de Vest.unii cercetători cred că lucrările ar putea ajuta chiar la reducerea decalajului dintre Occident și lumea islamică., Savanții islamici din secolul al XVI-lea pledează pentru extinderea drepturilor femeilor, explorarea metodelor de soluționare a conflictelor și dezbaterea modului cel mai bun de a încorpora non-musulmanii într-o societate islamică. Unul dintre cel mai târziu în manuscrisele descoperite, o 1853 epistola către Șeicul al-Bakkay al-Kounti, un lider spiritual în Timbuktu, cere monarh, Sultanul din Masina, pentru a cruța viața de explorator German Heinrich Barth. Sultanul a ordonat executarea lui Barth, deoarece non-musulmanilor li sa interzis să intre în oraș, dar al-Bakkay a susținut într-o scrisoare elocventă că legea islamică interzicea uciderea., „El este o ființă umană și nu a făcut război împotriva noastră”, a scris al-Bakkay. Barth a rămas sub protecția lui Al-Bakkay și, în cele din urmă, a revenit în Europa nevătămat. „Manuscrisele arată că Islamul este o religie a toleranței”, spune Abdel Kader Haidara, care detine una dintre cele mai mari colecții private de manuscrise în Timbuktu, inclusiv scrisoare de la al-Bakkay. Haidara strânge fonduri pentru a traduce unele dintre ele în engleză și franceză. „Trebuie să schimbăm mințile oamenilor despre Islam”, spune el. „Trebuie să le arătăm adevărul.,”
ultima dată când am vizitat Timbuktu, în 1995, existau doar trei moduri de a ajunge acolo: o călătorie de trei zile în amonte de un pirogue motorizat sau canoe, din orașul comercial Mopti; un avion închiriat; sau un zbor pe compania aeriană guvernamentală notoriu de nesigură, Air Mali, cunoscută batjocoritor ca Air Maybe. Dar când m—am întors în februarie anul trecut, la sfârșitul sezonului rece și uscat, pentru a verifica renașterea culturală a orașului, am zburat din Bamako cu un zbor comercial operat de o nouă companie aeriană privată, Mali Air Express-unul dintre cele patru zboruri către Timbuktu în fiecare săptămână., Turbopropul fabricat de ruși, cu un echipaj sud-African, a urmat cursul râului Niger, un fir sinuos de argint care s-a înfășurat printr-un peisaj plat și pustiu. După două ore am mizat scăzut peste acoperiș plat, clădiri de culoare dun câteva mile est de râu și a atins în jos, la pista de aterizare Timbuktu lui. În afara unui terminal mic, o flotă de taxiuri cu patru roți a așteptat să transporte turiștii pe un drum asfaltat nou construit spre oraș., Am urcat într-un Toyota Land Cruiser și am direcționat șoferul, Baba, un tânăr Tuareg care vorbea Franceză excelentă și câteva cuvinte de engleză, către hotelul Colombe, unul dintre mai multe hoteluri care s-au deschis în ultimii trei ani pentru a răspunde unui comerț turistic în expansiune rapidă.la prima vedere, puțin s-au schimbat în deceniul în care am fost plecat. Locul încă se simțea ca proverbialul spate de dincolo. În vâlvătăile sfarsitul iernii soare, localnicii plutit prin alei de nisip marginita de noroi cu pereți și beton-bloc cabane, singura nuanta asigurată de ramuri spinoase de salcâmi., Cele câteva pete de culoare care luminat altfel monocromatice peisaj venit de la roșu aprins, tricouri de o echipa de fotbal de practică într-un teren nisipos, var verde fatada de un magazin alimentar și un păun albastru bubus, sau robe tradiționale, locale Tuareg bărbați. Orașul s-a transformat într-o colecție întâmplătoare de corturi Tuareg cu cupole și grămezi de gunoi cu care se hrăneau caprele.cu toate acestea, izolarea lui Timbuktu a devenit un pic mai puțin opresivă. Ikatel, o rețea privată de telefonie mobilă, a venit în oraș acum doi ani, după cum mărturisesc panourile lor omniprezente și cabinele de carduri telefonice., Am observat un imam alb-robed vorbind emfatic pe Nokia lui în fața Moscheea Djingareyber, o cetate de noroi masiv construit în anii 1320, care se ridică în centrul orașului. Au fost deschise trei cafenele Internet. Ciocanul, tăierea și zidăria se întâmplă în tot orașul, pe măsură ce noile biblioteci se pregătesc să se deschidă publicului. În ziua în care am ajuns, o delegație de imami din Maroc, mai mulți cercetători din Paris, o echipă de conservatori de la Universitatea din Oslo și o pereche de reporteri radio din Germania erau la îndemână pentru a privi manuscrisele.,Timbuktu nu mai este, de asemenea, imun la contagiunile ideologice care au afectat lumea mai largă. La marginea de sud-est a orașului, Baba A subliniat o moschee din beton galben strălucitor, de departe cea mai bine construită clădire nouă din oraș, construită de Wahhabii Saudiți care au încercat, fără prea mult succes, să-și exporte marca de Islam în Sahara. Nu departe de wahhabis ” bântuie, pe terasa hotelului Bouctou, am fugit peste cinci tineri curat-cut U. S. trupele Forțelor Speciale, expediate pentru a instrui armata Malian în contraterorism., Operațiunile militare comune au devenit comune în Sahel de când o celulă teroristă islamică Algeriană, grupul Salafist pentru predicare și luptă, a confiscat zeci de ostatici europeni la granița dintre Algeria și Mali în urmă cu trei ani și i-a ținut timp de șase luni în deșertul Malian.majoritatea istoricilor cred că Timbuktu a fost fondată în anii 1100 de o femeie Tuareg pe nume Bouctou, care a condus o oprire de odihnă pentru caravanele de cămile pe un afluent al râului Niger. („Tin Bouctou” înseamnă ” Fântâna lui Bouctou.,”) Orașul a atins apogeul la începutul secolului al XVI-lea, în timpul domniei regelui Askia Mohammed, care a unit Africa de Vest în Imperiul Songhai și a condus timp de 35 de ani prosperi. La Tariqh al-Sudan, o istorie a Timbuktu scris în secolul al 17-lea, a descris orașul în zilele sale de glorie ca „un refugiu de specialitate și drept folk, o bântuie de sfinți și asceți, și un loc de întâlnire pentru rulote și bărci.”În 1509, Mohammed al-Wazzan al-Zayati, o fată de 16 ani, elev la Fez, sosit de cămilă și cu unchiul său, un diplomat, și-a găsit un oraș comercial, răscruce de drumuri., Comercianții de Cherestea, aur și sclavi din Ghana, vânzătorii de sare din Sahara și savanții arabi și comercianții din Levant s-au amestecat în bazaruri ambalate cu mirodenii, țesături și produse alimentare și au efectuat tranzacții cu scoici cowrie și pepite de aur. „În mijlocul orașului se află un templu construit din pietre zidite și mortar de calcar…și un palat mare în care regele rămâne”, a scris al-Zayati într-un cont publicat în 1526 sub numele de Leo Africanus. „Există numeroase ateliere de artizani”, comercianți și țesători de țesături de bumbac., Pânzele Europei ajung la Timbuktu, aduse de comercianți barbari.”
Al-Zayati a fost uimit de bursa pe care a descoperit-o în Timbuktu. (În ciuda încurajării educației sale, împăratul însuși nu era cunoscut pentru mintea sa deschisă. „Regele este un dușman inveterat al evreilor”, a remarcat al-Zayati. „El nu dorește ca nimeni să trăiască în orașul său. Dacă el aude a spus că un comerciant Barbary…face afaceri cu ei, își confiscă bunurile.”) Al-Zayati a fost cel mai impresionat de comerțul înfloritor cu cărți pe care le-a observat pe piețele lui Timbuktu., Scrise de mână în arabă clasică, cărțile au fost făcute din hârtie pe bază de in, achiziționate de la comercianți care au traversat deșertul din Maroc și Algeria. Cerneala și coloranții au fost extrași din plantele deșertului, iar capacele au fost făcute din piei de capre și oi. „Multe manuscrise…sunt vândute”, a menționat el. „Astfel de vânzări sunt mai profitabile decât orice alte bunuri.optzeci și doi de ani după vizita lui al-Zayati, armatele sultanului marocan au intrat în oraș, au ucis savanți care au cerut rezistență și au dus restul la curtea regală din Marrakech., Exodul forțat a pus capăt zilelor orașului ca centru al scolasticismului. (Timbuktu a dispărut curând și ca centru comercial, după ce comercianții de sclavi și alți comercianți din Europa au aterizat în Africa de Vest și au înființat rețele oceanice pentru a concura cu rutele deșertului.) În cea mai mare parte, volumele de Istorie, Poezie, medicină, astronomie și alte subiecte care au fost cumpărate și vândute de mii în bazarurile lui Timbuktu au dispărut în deșert., Și acolo au rămas, ascunși în trunchiuri ruginite în camere de depozitare mucegăite, ascunși în peșteri montane sau îngropați în găuri în nisipurile sahariene pentru a le proteja de cuceritori și colonizatori, cel mai recent francezii, care au plecat în 1960.campania de salvare a manuscriselor din Mali a început în 1964, la patru ani după ce Mali și-a câștigat independența. În acel an, reprezentanții UNESCO s-au întâlnit la Timbuktu și au hotărât să creeze o mână de centre pentru a colecta și păstra scrierile pierdute ale regiunii., A durat încă nouă ani până când guvernul a deschis Centrul Ahmed Baba, numit după un renumit profesor Islamic care a fost dus în exil la Marrakech în 1591. Cu finanțare din partea Națiunilor Unite și a mai multor țări islamice, inclusiv Kuweit și Arabia Saudită, centrul a trimis membri ai personalului în mediul rural pentru a căuta manuscrise pierdute. Un colecționar a fost Mohammed Haidara, un savant Islamic și producător de manuscrise din Bamba, un sat la jumătatea distanței dintre Timbuktu și satul Gao. Haidara a ajutat la construirea unei colecții de 2.500 de volume., La scurt timp după moartea sa în 1981, directorul Centrului a apelat la Fiul lui Haidara, Abdel Kader, apoi în 20 de ani, și ia cerut să preia slujba tatălui său.Abdel Kader Haidara a petrecut următorul deceniu călătorind pe jos și cu cămila în Mali și luând pirogues de-a lungul râului Niger și afluenții săi. „Am căutat manuscrise în toate satele”, mi-a spus el. Un bărbat înalt, exuberant om cu o Falstaffian cioc și smocuri de negru parul cret încadrare strălucitor, chel pate, Haidara este considerat cea mai importanta figura din Timbuktu”s renașterii. „Toată lumea îl cunoștea pe tatăl meu., Toți au spus: „Ah, tu ești Fiul lui”, dar lucrarea a fost dificilă”, a spus el. Mulți săteni erau profund neîncrezători față de un interlop care încerca să ia bunurile care fuseseră în familiile lor de generații întregi. „Oamenii au spus,”e periculos. Ce vrea cu aceste manuscrise? Poate vrea să-i distrugă. Poate vrea să ne aducă o nouă religie.””Alții au condus chilipiruri grele., Un sat șef a cerut ca Haidara construi o moschee pentru satul său, în schimbul colecție de cărți vechi; după ce construcția a fost terminată, el a extras o renovare locale madrasa (scoala de religie Islamica) și o casă nouă, la fel de bine. Unii șefi au vrut bani, alții s-au stabilit pentru animale. Dar Haidara negociat greu – el a crescut în jurul valorii de manuscrise antice și a dezvoltat un acut simț al valorii fiecărei cărți. „Am dat o mulțime de vaci”, a spus el.în 1993, Haidara a decis să părăsească centrul și să se aventureze pe cont propriu., „Am avut o mulțime de manuscrise proprii, dar familia mea a spus că nu a fost permis să le vândă. Așa că I-am spus directorului Ahmed Baba:” vreau să creez o bibliotecă privată pentru ei”, iar el a spus: „bine.””Timp de trei ani, Haidara a căutat finanțare fără succes. Apoi, în 1997, Henry Louis Gates Jr.s-a oprit la Timbuktu în timp ce făcea un serial de televiziune despre Africa. Haidara și-a arătat manuscrisele savantului de la Harvard, care nu știa prea multe despre istoria scrisă a Africii negre. „Gates a fost mutat”, spune Haidara. „A strigat și a spus:” Voi încerca să te ajut.,””Cu aprobarea lui Gates”, Haidara a primit un grant de la Fundația Andrew Mellon, care i-a permis să continue căutarea cărților de familie și să construiască o bibliotecă pentru a le găzdui. Bibliothèque Mamma Haidara a fost deschisă în Timbuktu în 2000; astăzi colecția conține 9.000 de volume.
În 1996, o fundație care Haidara stabilit, Savamei-DCI, pentru a încuraja pe alții cu acces la colecții de familie să urmeze în urmele lui, a primit 600.000 de dolari grant de la Fundația Ford de a construi două noi biblioteci în Timbuktu, Bibliothèque al-Wangari și Bibliothèque Allimam Ben Essayouti., Fondurile vor permite, de asemenea, Haidara să-și renoveze propria bibliotecă și să achiziționeze computere pentru a digitaliza lucrările, să angajeze experți pentru a restabili cărțile deteriorate și să dea instrucțiuni arhiviștilor locali. Haidara a devenit forța motrice din spatele conservării manuscriselor în Sahara. „Vrem ca oamenii să poată atinge și citi aceste manuscrise”, mi-a spus el. „Vrem să le facem accesibile. Dar mai întâi, trebuie protejați.”
lucrarea câștigă impuls., După întâlnirea cu Haidara, am vizitat Centrul Ahmed Baba, un frumos complex de clădiri din piatră, cu arcade Maure stabili în jurul valorii de un nisip curte plantate cu palmieri și deșert salcâmi. Directorul Mohamed Gallah Dicko m-a escortat în atelier. Paisprezece muncitori făceau cutii de depozitare și înfășurau cu atenție paginile manuscrise sfărâmate în hârtie japoneză transparentă numită kitikata. „Acest lucru îi va proteja timp de cel puțin 100 de ani”, a spus el., Un total de 6538 de manuscrise de la centru au fost „desprăfuit,” înfășurat în acid-free hârtie și plasate în cutii, Gallah Dicko spus, există un alt 19,000. Muncitorii au zburat la ateliere de lucru în Cape Town și Pretoria plătite de către Africa de Sud”s National Archive, parte a unui program care guvernul sud-African inițiat după președintele Mbeki a vizitat Timbuktu în 2002. Într-o cameră fără aer din curte, o duzină de arhiviști se înghesuie peste scanerele Epson și Canon, creând imagini digitale ale lucrărilor, pagină cu pagină., Colecția de manuscrise crește atât de repede încât personalul nu poate ține pasul. „Ne extindem căutarea spre nord-vest și nord-est”, îmi spune Gallah Dicko. „Există sute de mii de manuscrise încă acolo.cu toate acestea, plasarea cărților în bibliotecile Timbuktu sub grija experților nu garantează protecția acestora. Acum șapte ani, ploile abundente au făcut ca Nigerul să-și depășească băncile. Cea mai gravă inundație din ultimele decenii a trecut prin Timbuktu, distrugând 200 de case și multe lucrări valoroase., Numai salvarea rapidă a împiedicat ruinarea a 7.025 de manuscrise la Bibliothèque Fondo Kati, finanțată de Spania, ale cărei comori includ un Coran iluminat neprețuit realizat în Ceuta, Andaluzia, în 1198. „Ne-am pus saci de nisip în jurul casei, și l-am salvat de la colaps,” mi s-a spus de către biblioteca”s creatorul, Ismael Diadie Haidara (nici o legătură cu Abdel Kader Haidara), patern al cărui strămoș a fugit de la Toledo în 1468 și a adus sute de manuscrise, inclusiv Ceuta Coran, în Africa. „Am fi putut pierde totul.,la două zile după întâlnirea noastră, Abdel Kader Haidara îmi aranjează să călătoresc în satul Tuareg Ber, la 40 de mile est de Timbuktu. Este una dintre puținele așezări sahariene îndepărtate, unde savanții islamici și alții, sub tutela Haidarei, au început să-și construiască propriile colecții de manuscrise. Soarele abia răsare când plecăm din Timbuktu și un vânt rece bate prin ferestrele deschise ale Land Cruiser-ului nostru bătut., Baba conduce vehiculul pe o pistă de nisip ondulată, trecând taberele nomazilor care au așezat corturi la periferia orașului pentru a vinde bijuterii și a oferi plimbări cu cămile turiștilor occidentali. Apoi suntem în inima Saharei, pescuind pe lângă dune și acacias scraggly.Fida AG Mohammed, curatorul colecției, cântă cu un set de margele de rugăciune pe bancheta din spate. Un om gaunt la sfârșitul anilor ’40 sau începutul anilor’ 50 cu perciuni wispy care sufla spre exterior în briza, Mohammed a fost inițial reticente să mă ia, un străin, la Ber., Dar Haidara l-a asigurat că sunt jurnalist, nu spion, și în cele din urmă a consimțit. „Există oameni răi acolo care vor să ne fure tradițiile, istoria noastră”, explică el în timp ce Baba se abate pentru a evita o camionetă cu viteză, plină de tuaregi îmbrăcați în albastru și alb. „Trebuie să fim atenți.”
după două ore ajungem la Ber, o colecție fără umbră de colibe și corturi din cărămidă de noroi împrăștiate pe o șa între două creste joase ale deșertului. Există o clinică veterinară, un centru de sănătate și o școală primară, dar puține alte semne de permanență., Mohammed ne conduce la casa lui cu două camere, unde stăm pe covorașe pe podeaua murdară. El dispare în bucătăria lui și se întoarce cu o oală plină cu ceva întunecat și mirositor: gazelă tocată, șoptește Baba. Nervos, gust câteva linguri de carne, găsind-o gamy și gristly, și refuz laptele cald de cămilă pe care Mohammed îl oferă ca digestiv.
Ber a avut o dată 15.000 de manuscrise datând încă din secolul al 15-lea, oamenii îmi spun. Cele mai multe dintre acestea au fost în posesia satului marabouts, sau „oameni de cunoștințe,” de multe ori singurele persoane care știu cum să citească și să scrie., Dar la începutul anilor 1990, după o perioadă de secetă și neglijare de către guvern, tuaregii au lansat o rebeliune violentă. Satele Tuareg au fost atacate, jefuite și uneori arse de trupe guvernamentale și mercenari din alte triburi deșertice. (Ber a fost cruțat.) Înainte de Tuaregi și guvernul a încheiat un acord de pace în 1996, Ber”locuitorii dispersate toate, dar câteva sute de manuscrise de așezări adânc în Sahara, sau le-a îngropat în nisip. A fost o versiune modernă a unei povești care a jucat în Mali de secole, o poveste de război, depredare și pierdere., „Încep să localizez manuscrisele din nou”, îmi spune Mohammed. „Dar este nevoie de timp.traversăm un câmp nisipos și intrăm într-o colibă cu acoperiș de tablă, Mohammed”s „Centre de Recherche.”Mohammed deschide un trunchi la picioarele mele și începe să scoată zeci de volume, rămășițele colecției originale a lui Ber, împreună cu câteva pe care le-a recuperat. El le atinge cu respect, delicat. „Praful este dușmanul acestor manuscrise”, murmură el, clătinând din cap. „Praful le mănâncă și le distruge în timp.,”Am ridica un Coran in miniatura din secolul al 15-lea, degetul mare prin ea și se holbeze cu uimire la o ilustrare a Marii Moschee din Medina. Este singurul desen, pe lângă modelele geometrice, pe care l-am văzut în patru zile de a privi manuscrisele: o reprezentare minuțioasă, cu stilou și cerneală de către un artist anonim al cetății cu pereți de piatră din Arabia Saudită, două minarete subțiri de creion care se ridică deasupra cupolei de aur centrale, palmieri de la marginea moscheii și munții deșertului în depărtare. „Sunteți unul dintre primii străini care au văzut acest lucru”, îmi spune el.,după o oră de inspectare a lucrărilor, Mohammed scoate un registru de oaspeți, o carte subțire, de compoziție școlară și îmi cere să o semnez. Un total de șase vizitatori s-au înregistrat din 2002, inclusiv un fost ambasador al SUA în Mali. „Data viitoare când vii la Ber, te voi duce în deșert timp de o săptămână”, îmi spune Mohammed înainte de a ne despărți. „Îți voi arăta unde au îngropat cărțile, adânc în pământ, astfel încât nimeni să nu le poată găsi.”Ei sunt încă acolo, mii dintre ei, păziți de săteni temători, dezintegrându-se încet în căldură și praf., Dar datorită lui Mohammed, Haidara, al-Wangari și altora ca ei, deșertul a început în sfârșit să-și predea secretele.scriitorul Joshua Hammer locuiește în Cape Town, Africa de Sud. Fotograful Alyssa Banta are sediul în Fort Worth, Texas.